Recenzie Îmblânzitorul apelor de Flavius Ardelean

L-am descoperit pe Flavius Ardelean acum doi ani când am citit întâmplător un citat din Îmblânzitorul apelor, care sună așa:

Dacă înnebunesc, mă mai iubești?

Am căutat cartea din curiozitate și spre marea mea surprindere am găsit-o și în format pdf. Pe atunci Flavius Ardelean publica sub pseudonimul literar A.R. Deleanu și mi-a fost destul de greu să găsesc date despre el la acea vreme. Imediat ce-am terminat cartea m-am găsit recomandând-o tuturor Trebuie să citești cartea asta!, le spuneam oamenilor din jurul meu și ca să mă creadă mi-am notat încă de pe atunci câteva citate pe care le-am transcris acum.

Ne căutam, ne găseam, ne alergam, ne dezbinam, ne iubeam și ne uram, dar să nu cumva să crezi că e vreo diferență între cele două, nu iubești la cineva totul, dacă nu urăști ceva la el, ceva ce tu n‑ai și el are, și invers. Vă întâlniți la mijlocul dorințelor. Așa cum am simțit și eu că te iubesc și te urăsc în același timp pentru ochii pe care îi ai.

Cartea a ajuns la mine printr-un noroc care nu mă caracterizează de obicei. O citisem acum ceva vreme și-mi plăcuse, o văzusem publicată la editura Herg Benet dar încă n-o adusesem acasă, în biblioteca mea. Și momentul prielnic a fost reprezentat de concursul desfășurat de Stil de scriitor în colaborare cu editura Herg Benet, care oferea două cărți, și doi autori români despre care am auzit numai cuvinte de laudă, Flavius Ardelean, despre care voi vorbi acum și al său roman Îmblânzitorul apelor, precum și Ana Mănescu – Alter. ego.

FlaviusArdelean2ImblanzitorulApelor

Mă, tu vezi ce e afară? Ce naiba îți arde ție de fantasme acum?Literatură vrei, când vezi ce e afară? Uită-te la tine că ești ud leoarcă, tremuri de frig și tot la literatură, ți-e capul.

Romanul începe cu o scenă desprinsă din realitate. Un alt manuscris este respins de-un redactor aproape grotesc, o altă editură care promovează literatura de duzină, pentru că se vinde mai ușor, un alt vis sfărâmat și-o amenințare apăsătoare a apelor. O casă dezbinată de amintiri despre care nimeni nu îndrăznește să vorbească altfel decât în șoaptă.

Nu s-ar vinde, mă. Scrie și tu la început despre altceva, așa, măcar primele două volume.(…) Bagă niște povești de stradă, de cartier, ceva. (…) Ceva familii divorțate, niște droguri. Scârboșenia merge mereu.

O casă luată de ape? Dacă vine apa, nu le duce mult, praf și pulbere le face. Cum să mai trăiască atâtea săptămâni? Cine să te creadă? Tu trebuie sa minți cititorul. Scriitorul e singurul om a cărui vocație e minciună.

Identitatea personajelor nu este complet dezvăluită, cititorul îi cunoaște doar prin referiri generice fratele cel mare, fratele mijlociu, gemenele, ea.

Erau văi ale trupului în care nici mâini, nici buze, nici cuvinte nu ajungeau.

Din ziua în care el a adus-o pe ea în casă, aparentul echilibru al familiei se va destrăma căci ziua portă pecetea morții mamei sale. Este motivul pentru care ea nu-și va găsi locul sau fericirea. Se va considera veșnic vinovată că a adus moartea în casă. Remușcări tacite și gânduri nerostite vor dezbina încetul cu încetul legătura dintre cei doi.

E nevoie de o singură clipă și timpul se sperie și o ia la goană, călcând pe toți în picioare. În seara în care i-a murit mama, timpul a plecat din casă. În aceeași seară a vrut să o prezinte părinților săi. O ușă și două femei – una a intrat, cealaltă a ieșit. Ea a rămas și, odată cu ea, a rămas și tăcerile și frământările mute.

În cele din urmă, tânărul scriitor va ajunge să-și aștearnă pe foaie propriul destin, în încercarea disperată de a se salva din calea orizontului apocaliptic, care îi va răpi nu numai ființa iubită dar și rațiunea. El își va găsi refugiul în scris, fratele mijlociu în rugăciune, tatăl în adâncul beciului și a vinului care-i acaparase de mult întreaga existență. Doar că un musafir nepoftit le va urmări mișcările continuu, fiind o reamintire apăsătoare a potopului de afară.

În fața lor, două ceruri se întindeau ca pături de nori și ape. Un cer sus și unul sub ei, ca într-o sală a oglinzilor dintr-un circ pustiu.

Ar putea apa, un element primordial al vieții să producă atât haos? Șă-și lase manuscrisul luat de ape a fost un gest care poate fi interpretat cu resemnarea. Un element declanșator a ceea ce va urma. Poate că dacă ar fi avut impulsul de a-l salva, ar fi putut să o salveze și pe ea, iar în final să se salveze pe sine. O acceptare senină care denotă neputiința, căci tot el a fost cel care pentru cinci ani, a promis o schimbare, care cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai neverosimil să se întâmple. Casa le-a consumat amândurora tinerețea și le-a schimbat cursul destinului. I-a ținut captivi, motiv pentru care ea a căutat întotdeauna evadarea.

Este o carte care atrage în primul rând prin talentul incontestabil al scriitorului de a îmbina cuvinte cu stări și senzații poate de nedescris pentru alții. Te invită să ieși din universul confortabil în care ți-ai făcut adăpostul și să pășești într-un spațiu al nesiguranței.

Am recitit cartea și mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată. E o carte pe care vă invit să o citiți pe îndelete, să-l descoperiți pe Flavius Ardelean în adevărata putere a cuvântului și să acordați prin el, încă o șansă literaturii românești contemporane căci slavă domnului, avem talente extraordinare care merită recunoscute. Poate vă va lăsa cu un sentiment de copleșire, poate vă va trezi emoții atipice, teamă, apăsare și revoltă, dar cred că tocmai asta e menirea literaturii: să aducă ceva nou în noi, să însuflețească trăiri neștiute până atunci, să producă stupoare precum și dezrobire, iar Flavius a reușit acest lucru pe deplin.

Cărțile sale le găsiți la editura Herg Benet, aici.

Ce cuvinte noi am întâlnit pe parcursul cărții și semnificația lor:

(sursa)