Scrisorile lui Vincent van Gogh

La final de februarie 1886, după patru luni petrecute la Paris, Sigmund Freud aleargă grăbit pe peronul Gare du Nord, ca să prindă trenul înapoi spre Viena. Are 29 de ani și o barbă îngrijită, așa cum ne-am aștepta. Se grăbea să plece pentru că Parisul nu-i priise. Întâmplarea face că în aceeași zi, pe 28 februarie 1886, Vincent van Gogh sosește în Gare du Nord din Paris pe nepusă masă, fără să-l anunțe pe fratele Theo de planurile lui de a se muta în Paris. Plecase din Anvers cu gândul de a se alătura pictorului Fernand Cormon și de a învăța de la impresioniști, foarte populari la acea vreme. Poate că Freud și van Gogh au trecut în acea zi unul pe lângă altul, fiecare cu propriul țel în minte, unul lăsând Parisul în urmă, în timp ce altul se pregătea să-l îmbrățișeze cu tot ce avea orașul mai bun şi boem de oferit pentru un artist.

Ce-ar fi putut cei doi să-și spună? Vincent nici nu arăta prea prezentabil, poate că Freud chiar l-a evitat văzându-i aspectul neîngrijit. Pentru Vincent, Parisul va însemna cea mai prosperă perioadă în formarea sa ca artist, aici va descoperi pointilismul prin picturile lui Georges Seurat și Paul Signac, aici se va inspira de la impresioniști, aici îi va cunoaște prin intermediul lui Theo pe cei mai importanți artiști ai vremii precum Emile Bernard, Henri de Toulouse-Lautrec, Paul  Gauguin, Claude Monet, Camille Pissarro. Își va face printre ei prietenii de durată. Tot la Paris, Vincent își va schimba stilul preponderent sumbru, specific maeștrilor olandezi și va începe să integreze culorile puternice în picturile sale. Ani mai târziu, istoricii de artă o să-l numească pe Vincent van Gogh un reprezentant de seamă al post-impresionismului.

Cam tot ce știm astăzi despre Vincent van Gogh se datorează numeroaselor scrisori pe care acesta le-a schimbat în cei 37 ani de viață cu familia și cu alți apropiați, în special cu fratele lui mai mic, Theo van Gogh. Theo, care a lucrat toată viața la galeriile de artă Goupil, fiind un dealer de artă cunoscut și respectat la Paris, l-a susținut întotdeauna pe fratele lui mai mare, Vincent, cu care a avut o relație foarte apropiată.

„Toți, fără excepție, oameni considerați pioși, cei pe care el îi iubea enorm, chiar și tatăl și mama lui, l-au condamnat pentru disprețul pe care l-a arătat mereu față de problemele lumești și pentru refuzul lui de a accepta societatea așa cum este, chiar dacă această atitudine a fost în dauna a ce se găsea mai bun în el.” ,

scria Theo van Gogh într-o scrisoare către Johanna (Jo) Bonger, cea care avea să-i devină mai târziu soție. Jo este de asemenea cea care s-a îngrijit după moartea fraților van Gogh de numeroasele picturi lăsate în urmă de Vincent, care a pictat enorm cu toate că și-a dat seama relativ târziu în viață că acesta îi e destinul. Undeva după vârsta de 26 de ani, după mai multe încercări nereușite de a-și găsi drumul în viață, fie ca dealer de artă, sau ca misionar în slujba Domnului, Vincent van Gogh începe să își dedice viața artei și perfecționării continue, învățând și exersând noi tehnici.

Când s-a apucat să scrie o carte despre frații van Gogh, Vincent și Theo, Deborah Heiligman avea impresia că-l cunoaște bine pe cel despre care spunea că e pictorul ei preferat. Documentația din spatele cărții Vincent și Theo. Frații van Gogh a început desigur cu scrisorile dintre cei doi.

Ce reușește autoarea să facă în cartea asta, e să ni-l arate pe Vincent van Gogh dincolo de micile intrigi pe care le cunoaştem deja despre el, și care sunt perpetuate în pop culture: că mânca vopsea, că era nebun, că și-a tăiat singur urechea. Adevărul e că van Gogh a încercat în urma unei căderi nervoase să se otrăvească mâncând vopsea, pe când era internat la azilul din Saint-Rémy-de-Provence, în ultima parte a vieții sale. Cu siguranță a suferit de o boală mintală, rămasă însă nediagnosticată cu acuratețe, având în vedere că la acea vreme acest domeniu era slab dezvoltat. Cum ziceam, Freud era încă un tânăr student la medicină. E chiar posibil ca sănătatea mintală șubredă să fi fost transmisă în familia van Gogh. Wil (Wilhelmina van Gogh), una din surorile lui Vincent, și-a petrecut ultimii 40 de ani într-o instituție psihiatrică. Sănătatea fizică și mintală a lui Theo van Gogh s-a deteriorat de asemenea la scurtă vreme după moartea lui Vincent, iar acesta își petrece ultimele zile într-un spital psihiatric, nemaifiind capabil să-și recunoască nici măcar soția, pe Johanna van Gogh.

Schimbul de pălării care a păcălit istoria

Multă vreme istoricii de artă au crezut că Vincent nu l-a pictat niciodată pe fratele lui, Theo. Știm deja că Vincent van Gogh și-a făcut numeroase autoportrete, vreo 36 la ultima numărătoare. Mai știm că cei doi frați semănau, suficient de mult încât istoria să-i confunde. În perioada petrecută la Paris, în apartamentul fratelui său din strada Montmartre, Vincent i-a făcut portretul lui Theo. Acesta e surprins purtând o pălărie de paie, care era mai degrabă specifică stilului neglijent al lui Vincent, acesta fiind detaliul care i-a indus pe istorici în eroare pentru o bună bucată de vreme. Tabloul a fost inițial numit în mod eronat Autoportret cu pălărie de paie (1887). Un alt tablou, din aceeași perioadă, îl înfățișează pe Vincent purtând o pălărie albastră, îngrijită, poate chiar una din pălăriile din garderoba dichisită a lui Theo.

Casa Galbenă din Arles

Legat de episodul cu urechea, și aici e un soi de incertitudine. S-a întâmplat în Arles, o localitate din sudul Franței unde Vincent a pictat o perioadă alături de Paul Gauguin.

După ce-și desăvârșește stilul la Paris, Vincent se mută în sudul Franței, la Arles, unde închiriază o casă vopsită în galben. Casa Galbenă din Place Lamartine, numărul 2 este locul în care Vincent visează să adune o comunitate de artiști, care să lucreze împreună. Primul și singurul care i se alătură e Paul Gauguin, pe care-l cunoscuse la Paris și care-i devine prieten. Cei doi au stiluri profund diferite, și rar reușesc să lucreze eficient cot la cot. Gauguin preferă să picteze din memorie, însă van Gogh are nevoie să vadă ceea ce pictează. În timpul petrecut împreună la Arles, Gauguin îi face un portret lui van Gogh, despre care Vincent va spune ulterior că:

„Cu siguranță sunt eu, dar după ce am înnebunit”

Tensiunile dintre cei doi și stilul de viață dezordonat, caracterizat de prea mult alcool și obiceiuri nesănătoase va duce în cele din urmă la binecunoscutul episod al urechii tăiate. Se pare că în iarna anului 1888, după un conflict între cei doi, Gauguin i-ar fi spus lui Vincent că părăsește Casa Galbenă, iar Vincent, tulburat de această veste, și-ar fi tăiat singur lobul urechii stângi. Sau cel puțin așa stau lucrurile din relatarea lui Gauguin. Un alt scenariu posibil ar fi acela în care Gauguin, care era cunoscut ca un duelist amator și posesor de spadă, i-ar fi tăiat lui Vincent lobul urechii accidental în urma confruntării. Vincent n-a susținut niciodată acest lucru, nici în declarațiile făcute poliției, nici în scrisorile ulterioare către Theo, dar poate că doar îl proteja pe Gauguin.

Finalul vieții

Probabil că Starry Night e cea mai cunoscută pictură a lui Vincent van Gogh, fiind una din cele mai comercializate imagini: o găsim pe carnețele, tricouri, tote bag-uri, și multe altele. E de asemenea și una din picturile pe care le-a făcut în ultima parte a vieții sale, când era internat la azilul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Remy-de-Provence. Știm că lui van Gogh îi plăcea să picteze cel mai mult în natură, inspirându-se din culorile și imaginile pe care le avea în față, însă Starry Night este o lucrare pe care a realizat-o privind pe fereastra camerei sale de la Sain-Remy. Cu toate astea, e mai degrabă o pictură desprinsă din imaginația lui Vincent și nu o redare fidelă a realității, pentru că e puțin probabil ca el să fi putut avea o priveliște asupra orașului de la fereastra camerei sale.

„Mintea lui Vincent a fost atâta vreme preocupată de lucruri pe care societatea noastră le-a făcut imposibil de rezolvat și cu care totuși el, cu inima lui bună și energia lui vulcanică, s-a luptat din răsputeri. Eforturile lui n-au fost zadarnice, dar el nu va putea niciodată culege roadele, căci oamenii vor înțelege prea târziu ce a vrut el să exprime, cu adevărat, în picturile lui.” Theo van Gogh într-o scrisoare către Johanna Bonger.

După ce a părăsit azilul din Saint-de-Provence, s-a mutat în Auvers, un sat din apropierea Parisului, ca să fie mai aproape de Theo. A murit însă la scurt timp. Istoria o să ne spună că Vincent s-a sinucis, împușcându-se în piept, însă scrisorile din acea perioadă ne arată un Vincent încrezător în viitorul său și în vindecare. 

Succesul lui Vincent van Gogh și adevărata recunoaștere a venit după moartea sa, prin eforturile lui Johanna van Gogh, soția lui Theo, care și-a petrecut restul vieții îngrijindu-se de picturile lăsate de acesta. Și n-au fost deloc puține. Vincent a pictat enorm în scurta sa viață, peste 900 de picturi și desene. 

În timpul vieții a vândut un număr restrâns de picturi, iar lucrările lui au fost expuse în galerii cu ajutorul lui Theo. La filiala galeriei de artă Goupil din Haga un tablou de Vincent este expus alături de cele ale lui Monticelli, Toulouse-Lautrec, Gauguin, Pissarro, Monet, fiind pentru prima dată când pictori impresioniști sunt expuși la Haga, prin eforturile lui Theo, care a crezut foarte mult în acest nou curent artistic.

Într-o scrisoare pe care Theo i-o trimite lui Jo, la scurt timp după moartea lui Vincent, aflăm și care au fost ultimele cuvinte ale acestuia, rostite în franceză și adresate chiar lui Theo, care i-a fost alături, sau poate, întregii lumi:

La tristesse durera toujours. [Tristețea va dăinui veșnic.]

Aici, o listă de resurse despre viața și arta lui Vincent van Gogh pe care le-am consultat în redactarea textului de mai sus, dar și pentru curiozitățile mele personale:

Întreaga arhivă de scrisori dintre Vincent și Theo Van Gogh, dar și către părinții sau surorile Van Gogh, către Paul Gauguin sau Johanna Bonger.

Vincent și Theo. Frații van Gogh de Deborah Heiligman, editura Art, 2019.

Dragă Theo – o selecție din corespondența fraților Van Gogh, traduse în limba română, apărută la Editura Art, 2016.

Bucuria vieții de Irving Stone – roman biografic.

Lust for Life (1956) – adaptarea cinematografică după romanul de Irving Stone.

Loving Vincent, 2017 (film pe care îl mai puteți vedea în perioada asta la Cinema Elvire Popesco outdoor, București)