Trei cărți despre România și Bucureștiul antebelic

Îmi dau seama că majoritatea cunoștințelor mele despre trecut le-am asimilat din manuale greoaie de istorie, în școala generală sau în liceu. Cred că am avut la un moment dat noroc de niște profesori pasionați, că am reușit s-o învăț, cel puțin pe cea a României, și să-mi și placă. Totuși, a fost mereu această piedică în subconștientul meu, care m-a ținut departe de lecturile cu temă istorică, uneori chiar și de memorii, pentru că mă adâncisem prea mult în ficțiune, iar istoria era încă doar o materie predată la școală.

Apoi mi-am dat seama că ascunse printre șiruri de ani greu de ținut minte și evenimente politice, se mai găsesc uneori și niște pasaje extraordinare despre viața cotidiană a oamenilor din secolele trecute.

Mai jos sunt trei cărți care surprind societatea românească la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX:

Trei ani în România. 1870-1873 de James William Ozanne

Autorul volumului petrece trei ani la București în primii ani de după venirea familiei regale. Ca englez lucrând la Consulatul Britanic de la București, el observă realitățile politice ale vremii și reflectă mai mult asupra noilor organizări sociale, asupra instituțiilor și noului sistem de guvernare al țării. Cartea e mai degrabă o lecție ușurică de istorie, iar autorul vorbește mai mult despre subiecte precum sistemul de guvernământ, despre agricultură și Biserică, decât despre viața socială cotidiană în profunzimile ei. Totuși, aflăm sau ne amintim, după caz, tot felul de detalii despre etapele premergătoare României Mari. 

William Ozanne reușește de asemenea să surprindă personalitatea primului monarh al României, Carol I, căruia îi dedică niște descrieri ample.

Pe alocuri, autorul surprinde și unele detalii interesante din istoria urbană a Bucureștiului: v-ați întrebat vreodată de unde se trage denumirea uneia dintre arterele principale ale orașului? Calea Victoriei, așa cum o știm astăzi, și-a primit actualul nume în 1878 când armata română a intrat triumfătoare în București, după Războiul de Independență. Până atunci, purtase numele de „Podul Mogoșoaiei”, deși nu era efectiv un pod, ci un drum care lega Bucureștiul de Domeniul Mogoșoaia.

Douăzeci de ani în România 1889–1911 de Maude Rea Parkinson

Îmi place cum descrie autoarea Bucureștiul:

Un oraș cu o stradă, o biserică și o idee.

Maude Rea Parkinson petrece douăzeci de ani în România ca profesoară de limbi străine, iar această poziție o aduce chiar în mijlocul vieții înaltei societăți a vremii. Ca apropiată a familiilor din înalta societate, îl cunoaște și chiar sfătuiește pe Take Ionescu în chestiuni legate de reformarea învățământului. Primul Război Mondial o găsește înapoi în Irlanda, unde începe să își scrie memoriile despre cei douăzeci de ani petrecuți în România.

Îmi place că reușește să surprindă mult mai multe detalii despre viața culturală a Bucureștiului, despre înclinația românilor pentru spectacol și plăcere. Din descrierile ei aflăm despre viața culturală bogată a orașului. Cele două dintre cele mai populare teatre ale de atunci, Teatrul Național și Teatrul Liric, sunt mereu pline. Spectacolele se joacă și în alte limbi, precum franceza. Înclinația francofilă a societății burgheze nu era neapărat privită cu ochi buni, iar scandaluri înflăcărate izbucneau adesea. Cei care militau pentru folosirea limbii române în spectacole erau mai degrabă studenții sau oamenii „obișnuiți”, fiind bine cunoscută aversiunea înaltei societăți pentru tot ce era românesc. În saloane limba folosită era desigur franceza, iar repulsia pentru românesc servea ca o separare între înalta societate și clasa de mijloc sau cea de jos.

Românii, ca orice nație răsăriteană, au o dragoste orientală pentru spectacol, strălucire și plăceri. Teatrele, concertele și cinematografele sunt mereu pline. Din păcate, acestea au loc la ore foarte târzii, nici un spectacol nu începe înainte de ora 9 seara și, cum românii au și o antipatie orientală față de punctualitate, se întâmplă adeseori să înceapă chiar mai târziu. După spectacolul de teatru, care se termină abia între miezul nopții și ora 1 noaptea, este musai să mergi la Capșa să bei ceai sau să mănânci o înghețată, în funcție de anotimp. Nu-i de mirare că Bucureștiul este numit Micul Paris: seamănă foarte mult cu orașul acela vesel, mai ales în ceea ce privește viața de noapte. Indiferent cât de târziu ar fi ceasul la care ai trece pe Calea Victoriei, strada este mereu luminată ca ziua, cafenelele și restaurantele sunt deschise și oamenii se plimbă în număr mare.

Tot ea vorbește și despre cum „valahii și moldovenii” au păcălit Europa alegându-l pe Cuza atât în Țara Românească, cât și în Moldova. Se pare că vestea l-a prins pe viitorul Principe într-un bar din Iași, jucând biliard.

România în lumini și umbre. 1909-1919 de Ethel Greening Pantazzi

Ethel Greening îl cunoaște pe căpitanul român Vasile Pantazzi când pleacă într-o călătorie „în jurul lumii”. După ce se căsătoresc, iar Pantazii, Basil – B., așa cum îl numește Ethel în carte, primește gradul de comandror, aceștia trăiesc o vreme la București. Începutul Primului Război Mondial îi prinde însă la Galați, unde Pantazzi conducea portul.

Cartea e împărțită în două părți: înainte și începutul războiului, pentru care autoarea folosește metafora trecerii de la lumină la umbră. Observațiile ei sunt profunde, chiar etnografice aș zice. Ținând cont că la acea vreme ea ținea mai degrabă un jurnal personal, m-a surprins că a reușit să surprindă foarte bine unele realități sociale ale vremii precum poziția femeilor în societate, obiceiuri și cutume.

Comportamentul lui Ethel ieșea adesea în evidență, inevitabil. Ea povestește o scenă care a uimit de-a dreptul comunitatea: Ethel iese la plimbare cu copilul și își împinge singură landoul, fără ajutorul vreunei slujnice și fără compania soțului. Interesant cum acest gest care astăzi ni se pare cât de poate de obișnuit era văzut în societatea românească încă profund patriarhală, ca un gest excentric care i se permitea lui Ethel doar pentru că era străină:

Înfăţişarea mea, împingându-mi singură landoul pe stradă, a făcut senzaţie în oraş. Domnii de la club mi-au întrebat soţul dacă era adevărat şi dacă aveam de gând să repet escapada (plănuind să vină să mă vadă cu ochii lor data viitoare pentru a confirma autenticitatea celor auzite). O vecină, entuziasmată de curajul meu complet neintenţionat, mi-a mărturisit că şi- ar dori să facă şi ea lucrul ăsta. Am încurajat-o s-o facă, dar a clătinat din cap cu o expresie înţeleaptă: „Nu, e acceptabil doar pentru dumneavoastră. Pentru că sunteţi din America, toată lumea crede că e ciudat, dar chic. Dac-ar fi să fac eu asta, m-ar crede snoabă sau nebună“.

Ca apropiată a familiei Regale, autoarea a cunoscut-o destul de bine pe Regina Maria, despre care aflăm că avea în Sinaia o căsuță în copac, pe care o numea „cuibul” ei, unde își primea prietene pentru discuții și ceai.

Toate cele trei cărți sunt disponibile în format .pdf în Biblioteca Virtuală Humantias, de unde le puteți descărca gratuit, așa cum am făcut și eu. Le-am citit foarte convenabil, pe Kindle.

Sursa imaginii: Arhiva Azopan