Cum am devenit cititor

M-am tot gândit cum de am ajuns să-mi placă atât de mult să citesc încât să scriu despre cărți, să am liste cu cărți și să car cărți peste tot cu mine.

Cert e că n-am avut dintotdeauna o relație atât de bună cu cărțile. Am tot stat să mă gândesc care-s de fapt motivele care m-au făcut o cititoare și cum de mi-a luat atât.

Mi-am dat seama că totul a început cu o carte – Coraline  de Neil Gaiman, pe când aveam vreo 10-11 ani.

Cartea asta mi-a setat niște standarde foarte înalte, iar multe cărți, cel mai adesea din cele recomandate la școală, m-au dezamăgit și mi-au tăiat încet-încet din elanul de a citi. Pentru o vreme am crezut că toate cărțile sunt la fel de faine precum Coraline.

Începusem să gust din plăcerea cititului și tot așteptam o altă carte care să-mi placă atât de mult pe cât îmi plăcuse Coraline. N-am găsit-o pentru că nu știam unde s-o caut sau mai degrabă, cum să o caut. Recomandările de la școală mi s-au părut întotdeauna plictisitoare, iar acel stil arhaic care începea prea adesea cu descrierile satului românesc de care nu eram legată în niciun fel, mi se părea greoi, neinteresant și plictisitor. Voiam genul acela de poveste uimitoare care să mă încânte și să mă și sperie deopotrivă, cum făcuse Coraline.

Nimeni nu m-a îndrumat ce anume să citesc. În casă aveam cărți destul de multe, dar nu erau potrivite neapărat pentru vârsta mea, urmau să mă aștepte cuminți să le descopăr abia în adolescență.

Acum cred că e important ce exemple avem în jur. La mine-n casă nu citea nimeni, deși aveam o bibliotecă destul de mare, din cărți cumpărate de ai mei, poate citite în tinerețe, dar lăsate nerăsfoite.

Coraline e o carte pe care am primit-o cadou. Aparent unele persoane știau să aleagă cărți pentru copii mai bine decât mine sau decât toți ceilalți adulți la care am mers apoi pentru recomandări de carte – bibliotecara școlii, tata, ai mei în general. 

Am citit-o într-o zi, tolănită pe canapeaua din sufragerie. Nu eram obișnuită să citesc atât de mult de-odată și-mi amintesc cât de obosită m-am simțit când am terminat-o. Nu-mi venea să cred ce poveste citisem. Nu știam atunci prea bine că și cărțile sunt împărțite în genuri literare. Fantasy-ul nu ajunsese până atunci la mine, dar a făcut-o prin intermediul lui Coraline.

Ce se întâmplă în carte

Povestea începe cu familia lui Coraline mutându-se într-o casă veche, împărțită pe apartamente. Cum e de așteptat, Coraline nu-i prea încântată de noua sa casă, iar părinții sunt mai de grabă ocupați și absenți. Cum nu-i dau multă atenție, Coraline începe să exploreze. Își vizitează vecinii, și ei niște apariții destul de interesante, bea ceaiul cu doamna Spink și ascultă povestioarele greu de crezut ale domnului Bobo, fost circar. Și totul începe când Coraline găsește calea către un apartament care se presupunea că e doar un apartament nelocuit. Doar că apartamentul ăsta seamănă izbitor cu al ei și e locuit de Cealaltă Mamă și Celălalt Tată. Ambii seamănă cu părinții ei, dar parcă-s mai supli, mai elastici, mai stranii, dar cel mai ciudat – au nasturi în loc de ochi. Ceilalți părinți îi oferă lui Coraline fix acea atenție de care avea nevoie, și pentru o vreme, viața pare mai bună aici. Coraline se tot întoarce în această nouă cealaltă lume și petrece din ce în ce mai mult timp aici, până când Cealaltă Mamă îi propune să-i coasă și ei nasturi în loc de ochi și să rămână acolo pentru totdeauna. Coraline e terifiată de gândul de a avea nasturi în loc de ochi și se întoarce în apartamentul ei, doar că părinții ei adevărați nu-s de găsit. Acum începe să-și arate o parte din calitățile care o fac un personaj atât de interesant – e isteață și curajoasă. Și vrea să restabilească ordinea inițială a lucrurilor.

De ce mi-a luat așa mult să-mi dau seama că-mi place să citesc

Probabil o serie de întâmplări nefavorabile.

Au fost și vremurile în care mă duceam aproape zilnic la biblioteca școlii, căutând acea carte minunată pe care nu știam nici cum să o descriu, nici cum să o caut. Luam tot felul de cărticele după cum îmi suna mie titlul, le răsfoiam, le aduceam înapoi și continuam de unde am rămas. Ar fi părut că citesc enorm dacă te-ai fi uitat doar la fișa mea de la bibliotecă. Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut cu adevărat vreo carte pe care uneori mi-o mai recomanda bibliotecara. Repetam ciclul ăsta în fiecare săptămână, până când am încetat să mai merg pe acolo. Într-o vară am căutat prin cărțile mai vechi de acasă și am mai găsit o povestioară care mi-a plăcut. Aveam atunci o oarecare pasiune pentru cai și de aia mi-a plăcut și cartea Aventurile lui Black Beauty. 

Apoi au fost ani întregi în care am citit foarte-foarte puțin. Mă speriau temele de școală pentru care trebuia să citim o carte întreagă – mi se părea enorm atunci.

Mi-ar fi plăcut să-mi spună cineva să citesc Micul Prinț puțin mai repede. Prima dată, profesoara de sociologie din liceu ne-a citit un pasaj și atunci mi-am dat din nou seama, pentru a nu știu câta oară, că sunt în lumea asta atâtea cărți minunate despre care eu nu știu, dar despre care ar trebui. Și-am citit atunci Micul Prinț și cumva n-a fost prea târziu, pentru că povești ca astea sunt nemuritoare.

Mi-ar fi plăcut să-l descopăr de Sherlock Holmes al lui Sir Arthur Conan Doyle mai devreme, pe Hermann Hesse, pe J.D Salinger, dar n-a fost să fie. Decât mult mai târziu.

Poate că am fost și un cititor destul de picky încă de la început, pentru că am abandonat multe cărți. E amuzant acum că mă gândesc: n-aveam nici cea mai vagă idee cum să-mi aleg cărțile, dar tot îmi permiteam să fiu picky și să renunț la ele. Și așa am ajuns să citesc prea puțin în copilărie.

Pe la sfârșitul școlii generale l-am descoperit pe Drumeș și am început să mai arunc un ochi și către autorii români, pe care-i desconsideram până atunci.

Cred că mulți copii din generația mea au fost pierduți de fapt. Parcă pe prea puțini îi vedeam cu cărți în mână sau vorbind despre ele. Nu știu ce s-a întâmplat, dar adevărul fix ăsta e, în jurul meu nu prea citea nimeni. Aveam o colegă pasionată de Agatha Christie, dar de care eu n-am reușit niciodată să mă apropii ca cititoare, în rest, parcă nimeni nu citea. Și mai rău, nimeni nu ne spunea s-o facem.

Ce vreau să spun e că n-am avut deloc condițiile prielnice ca să devin cititor, ai mei nu-mi cumpărau prea multe cărți și cred că nici n-ar fi știut ce e potrivit pentru un copil ca mine la vârsta aia. Nici eu nu știam. Nici bibliotecara nu părea să știe. Și tocmai de aia am ajuns cititor cu întârziere. De asta mi se pare extraordinară munca bloggerilor sau vloggerilor de carte, care recomandă cărți pentru toate gusturile și fac recenzii. Mi-ar fi prins super bine pe vremea aia și poate mi-aș fi dat seama mai repede ce vreau să citesc.

Acum tot încerc să recuperez toate cărțile pe care nu le-am citit, deși știu deja că e imposibil. Aproape în fiecare an îmi pun un target de a citi măcar 50 de cărți și nu reușesc să ajung decât la vreo 40. 

Știu că sunt tot felul de moduri prin care să-ți antrenezi cititorul din tine și să citești mai mult, de exemplu cum face Andreea Chiuaru când ne îndeamnă să citim măcar 10 minute pe zi. O fac cel mai adesea pentru că am mereu o carte la mine, după cum am învățat de la Rory Gilmore.

Probabil că și toate cărțile pe care le-am abandonat sau din care am citit prea puțin, sau fără atenție, au jucat un rol – acum știu mai bine ce stiluri îmi plac, mă documentez mai mult înainte de a-mi dori o carte și rar, foarte rar, cumpăr cărți doar pentru copertă.

Îmi place să mă refer la Coraline ca la cartea care m-a făcut cititoare, căci cred că fiecare trebuie să înceapă undeva. Îmi place să cred că povestea mea cu cărțile a început cu povestea lui Coraline. 

P.S.

Este și un film animat foarte fain făcut după această carte, dacă se sperie cineva de ideea de a citi cărți pentru copii – Coraline (2009).