Când cartea și filmul sunt la fel de bune – Trei filme care mi-au plăcut

Cărțile sunt întotdeauna mai bune decât filmele și nu ar trebui vreodată să vezi filmul înainte de a citi cartea – Aceasta e una din regulile nescrise ale cititorilor după care mă ghidez și eu și pe care încerc să o respect, mai ales când vine vorba de ordinea prestabilită a lucrurilor: întotdeauna cartea, apoi filmul. Aici cred că nu am nimic de obiectat, să citești cartea înainte de a vedea filmul are foarte mult sens dacă te hotărăști de la început că vrei să le parcurgi pe amândouă. Însă am ajuns să mă îndoiesc de partea despre filmele care sunt mereu mai slabe decât romanele când am început să citesc mai multe cărți și să văd mai multe filme. Uneori, ambele sunt la fel de bune și fiecare e un mod de experimentare al poveștii, fie că e prin pagini umplute de cuvinte, fie prin scene extraordinar regizate.

Desigur, sunt și filmele acelea pe care le pornim fără să știm că sunt de fapt adaptări după romane și aflăm abia apoi de existența unei cărți, care uneori ne poate fi și inaccesibilă – nu există o traducere sau e mult prea greu de găsit, chiar și în anticariate. Alea sunt momentele în care îmi îngăduiesc mie ca cititor să rămân doar cu experiența filmului. În general, caut mai întâi cartea.

Au fost și cărți pe care le-am citit cu ceva vreme înainte de apariția și popularizarea adaptărilor cinematografice, cum e cazul seriei Divergent de Veronica Roth, cărți pe care le-am devorat într-o vară pe Kindle, direct în engleză, înainte să apară măcar traducerea. Așa s-a întâmplat și cu Gone Girl de Gillian Flynn. În cazul din urmă, filmul mi s-a părut absolut jalnic, având deja experiența cărții. În cazul seriei Divergent, filmele mi-au plăcut destul de mult și au reușit cumva să-mi păstreze atenția și curiozitatea, deși parcursesem deja cărțile.

Unul din motivele pentru care cititorii judecă mult mai aspru filmele e că se pierd numeroase detalii, scene, anumite aspecte nu sunt explicate suficient, iar cel care are doar experiența filmului rămâne adesea cu întrebări și nelămuriri care și-ar găsi cu ușurință explicația în carte. Să nu mai vorbim de deviațiile de la scenariul inițial sau o completă altă perspectivă cu deznodăminte reinterpretate. Încă mă întreb cum a reușit seria Hobbitul să scoată trei filme după o singură carte de aproximativ 300 de pagini.

Și mai e ceva ce nu-mi dă pace: coperțile de carte cu personaje din film. Le ocolesc de fiecare dată și caut acele ediții tipărite înainte de scoaterea filmului, cele cu copertă originală. Sper că nu sunt singura care are problema asta.

Recunosc că în general filmele mă dezamăgesc. Însă de data asta aș vrea să vorbesc despre trei filme care s-au ridicat la nivelul așteptărilor și au deviat de la norma de mai sus, fiind acele excepții demne de menționat. Uneori, filmul e la fel de bun precum cartea, iar asta mă bucură enorm ca cititor și cinefil autoproclamat.

Hoțul de cărți de Markus Zusak

Povestea lui Lisel Meminger, hoțul de cărți, este o poveste despre Germania nazistă, cărți mai degrabă împrumutate sau salvate decât furate, și întâlniri neașteptate cu moartea, uneori de foarte aproape. Când am terminat cartea, care mi-a plăcut tare mult, am zis să-i dau o șansă filmului.

Sunt desigur unele diferențe, mai degrabă mărunte între carte și film. De exemplu, în film unele scene sunt lăsate aparent neexplicate, dar nu afectează șirul evenimentelor. Cred că nici nu sunt observate de cineva care vizionează doar filmul, fără să parcurgă cartea înainte. Deci în cazul ăsta, nu sunt deranjante. Tot în film, anumite detalii sunt schimbate, de exemplu scena în care Hans Hubermann, tatăl adoptiv al lui Lisel, încearcă să-i ia apărarea vecinului său în timp ce ofițerii germani descoperă că este la origini evreu. Hans este singurul din mulțime care intervine, deci ideea din spatele gestului, aceea că papa este cu adevărat un om cu suflet bun, se păstrează și se extrage din faptele lui. În carte scena e cu totul alta.

Mi-a plăcut că se păstrează Moartea ca personaj-narator și mai ales că pasajele sunt redate întocmai ca în carte.

Mi-a plăcut alegerea personajelor, nu cred că ar fi putut altcineva să o joace mai bine pe Rosa Hubermann decât Emily Watson, pentru că Rosa este o femeie cu o inimă mare, dar puternică și aproape de neclintit în fața situațiilor de criză – pentru că așa cum se arată, Rosa este genul de femeie pe care ți-o dorești alături într-o criză. Ce mi-ar fi plăcut să regăsesc în film ar fi fost latura de scriitor a lui Max Vandenburg, evreul pe care familia lui Lisel îl ascunde în pivniță, ca urmare a unei promisiuni făcute de Hans. În carte, Max îi dăruiește lui Lisel mai mult decât un caiet cu foi albe pe care aceasta să-și scrie propria poveste (în roman, soția primarului, Ilsa Hermann e cea care îi face acest dar): două povestiri scrise chiar de el, Omul aplecat asupra mea și Scuturătoarea de cuvinte.

Cred că filmul poate fi văzut și fără să citiți cartea, dar vă recomand să o faceți totuși. Mi-au plăcut ambele aproape la fel de mult.

Altfel… și totuși Alice de Lisa Genova

Aici am luat-o și eu în ordine inversă – ce blasfemie. Asta pentru că nu mai aveam răbdare, voiam să știu mai repede ce se întâmplă și mai ales pentru că am descoperit întâi filmul, pe lista câștigătoarelor de Oscar (cea mai bună actriță într-un rol principal) și abia apoi cartea. După care am dat peste TED Talk-ul Lisei Genova, autoarea cărții și doctor în neuroștiință. Se întâmpla într-o perioadă în care începusem să mă documentez despre diferențele dintre bolile degenerative și bolile psihice, pe care unii oameni tind să le bage în aceeași oală. Așa am citit mai multe despre boala Alzheimer.

Filmul, absolut minunat. Cartea, ușor de citit, clară, detaliată, descrie viața și relațiile din familia lui Alice Howland – profesoară la Harvard care află că suferă de o formă galopantă de Alzheimer. Boala se instalează timpuriu, când aceasta are doar 50 de ani. Cartea și filmul urmăresc evoluția bolii și degradarea vieții sociale a lui Alice, care e nevoită să renunțe la postul de profesor de lingvistică la Harvard și să își simplifice stilul de viață.

Totul este iluminat de Jonathan Safran Foer

Cartea, cu adevărat iluminată. Iar filmul, cred că a devenit cu ușurință unul din filmele mele preferate.

Totul pornește de la dorința personajului principal, Jonathan Safran Foer, de a desluși o veche fotografie de familie, care se pare că o înfățișa pe Augustine, cea care îi salvează bunicul de forțele naziste. Se păstrează șirul evenimentelor din carte, aproape în detaliu. Un plus al filmului e că e un oarecare farmec în a-i auzi replicile ucraineanului Alexander Perchov, rostite într-o engleză stâlcită. Deși Alex e translatorul personajului principal, îmi place cum Jonathan devine pe parcurs un fel de ghid, familiarizându-l nu doar cu expresii în limba engleză, dar și cu detalii despre viața în America sau pop-culture.

Mai jos, scena mea preferată din film – scena cu cartoful. Un tânăr evreu vegetarian, născut în America ajunge într-o bodegă din Ucraina unde singura opțiune vegetariană, un cartof fiert, vine doar alături de friptură. Ce-o fi oricum în neregulă cu el de nu vrea să mănânce carne?

Abia aștept să-l mai citesc pe Safran Foer pentru că e un tânăr scriitor cu un talent pe care visez în secret să îl am și eu. Am mai citit de la el De ce mâncăm animalele, o operă de non ficțiune care surprinzător, nu încearcă să te convingă nici să devii vegetarian, nici că veganismul ne va salva planeta de poluare.