Romanele prea lungi ale lui Kate Atkinson

Îmi propun să răspund la două întrebări: De ce să o citești pe Kate Atkinson și de ce ne sperie cărțile groase? Probabil că singurul lucru pe care putem să i-l imputăm autoarei e că scrie cărți prea groase, precum cele două romane complementare Viață după viață și Un zeu năruit în care urmărește povestea copiilor familiei Todd.

În Viață după viață e vorba despre numeroasele vieți ale Ursulei Todd. E o carte în care Atkinson se joacă cu destinul propriului personaj mai ceva decât ne-am aștepta de la un scriitor s-o facă. În primele pagini asistăm la nașterea și moartea subită a Ursulei, care se naște în Anglia rurală, în timpul unei viscol. Cea care trebuia s-o ajute pe mama ei Sylvie, la naștere, rămâne blocată în munții de zăpadă. Ursula se naște cu cordonul ombilical în jurul gâtului, iar personajul principal moare în primele pagini ale romanului. Povestea se reia, mereu și mereu, din locul în care a fost lăsată, iar mici detalii schimbă radical cursul povestirii. Pe măsură ce înaintăm cu lectura, viețile Ursulei devin din ce în ce mai lungi și mai interesante și ajungem să o cunoaștem în profunzime. E nevoie doar de câteva variabile așezate diferit în firul vieții Ursulei, ca narațiunea să prindă o cu totul altă turnură. 

Mi-a plăcut Viață după viață și pentru că m-a făcut să mă întreb, care-i de fapt rolul Ursulei în lume, care-i sensul numeroaselor ei încercări și noi începuturi. De ce are ea privilegiul să o ia de la capăt și mai ales, care-i rolul Ursulei în cea de-a doua mare conflagrație mondială? Pentru că am uitat să menționez, dar e o carte despre război. Poate ea să oprească un război înainte ca acesta să izbucnească dacă își aliniază viața în așa fel încât acțiunile ei s-o aducă în 1930 în aceeași cafenea cu Hitler, cu un pistol în geantă și o apăsare de trăgaci? 

E o carte captivantă pentru că face apel la legăturile dintre biografii personale și istoria socială mai largă. Într-un fel, e intrigant să ne gândim la acțiunile noastre personale de zi cu zi ca având un impact fundamental în modul în care va arăta viitorul. Ne face să ne simțim importanți, noi, mici grăunțe în marea schemă a lucrurilor. Un eveniment izolat duce la un altul și așa mai departe, iar fiecare efect are o cauză. Așa se scrie istoria lumii, cât și istoriile noastre personale, ale tuturor.

Un zeu năruit nu e neapărat o continuare pentru Viață după viață, ci un roman complementar. Ar putea fi citite și separat, fără să le fie afectată coerența. 

În Un zeu năruit, Atkinson continuă povestea familiei Todd, de data aceasta urmărindu-l pe Teddy, fratele mai mic al Ursulei, care ajunge să joace un rol activ în Cel de-al Doilea Război Mondial ca pilot RAF. Unele teme sunt reluate, căci ambii frați se joacă într-un fel sau altul cu destinul: Ursula născându-se la nesfârșit, iar Teddy păcălind moartea și destinul potrivnic de nenumărate ori.

Mi-a plăcut că cel de-al doilea roman deslușește unele fire narative lăsate parcă neterminate în cartea anterioară și că Atkinson ne oferă o imagine din interior a războiului. Bombele care cad peste orașele germane înseamnă misiuni îndeplinite, iar viețile distruse între timp devin simple statistici de război, victime colaterale. De la bordul unui Halifax, o viață după război pare un ideal efemer, iar tot ce există în prezent pentru Teddy sunt comenzile avionului, echipajul care depinde de el și micul iepure talisman bine ascuns în buzunarul de la piept al uniformei. Norocul inexplicabil care-l urmărește pe Teddy îl transformă chiar pe el în talismanul escadrilei. Un zbor cu Teddy e un zbor din care ești sigur că te vei întoarce teafăr. Teddy, la fel ca toți tinerii piloți angrenați în război, nu va pune la îndoială moralitatea misiunilor decât la mult timp după.

Câteva bătăi ale inimii. Atâta era viața. O bătaie a inimii urmată de o bătaie a inimii. O răsuflare urmată de o răsuflare. O clipă urmată de o altă clipă și pe urmă era ultima clipă. Viața era fragilă ca bătaia inimii în pieptul unei păsărele, trecătoare aidoma zambilelor sălbatice din pădure. Nu conta, și-a dat el seama, pe el nu-l deranja, pleca acolo unde milioane de vieți plecaseră înainte și unde milioane de vieți se vor duce după aceea. Avea aceeași soartă ca nenumărați alții. (p.602)

Pentru Teddy, există viață după război, dar e mai degrabă un soi de existență aparent interminabilă, iar eliberarea pare să nu mai vină niciodată. Ajungem să-i cunoaștem nepoții și să asistăm la îmbătrânirea Reginei Angliei pe tron, în timp ce Teddy își trăiește ultimele zile într-un azil de bătrâni.

Mică pledoarie pentru cărțile lungi

Se întâmplă uneori să scot o carte groasă din traistă și să atrag priviri curioase, cum s-a întâmplat cu Un zeu năruit și ale lui 619 pagini – Cât îți ia s-o citești?

Obișnuiam să evit cărțile groase, pentru că puneam pe primul loc numărul de cărți pe care reușeam să le parcurg într-o perioadă de timp, să zicem, un an. Observ că nouă oamenilor ne place să ne uităm la numere și să căutăm înțelesul din spatele lor pentru că ne oferă un soi de siguranță: numerele n-o să ne mintă niciodată.

Din când în când, mă mai îndoiesc de această infailibilitate a numerelor. Statistici de genul celor de la Goodreads, care-mi arată cât am citit într-un an, câte pagini și câte cărți, de la cea mai scurtă la cea mai lungă, sunt desigur interesante și-mi place și mie să mă uit la ele.

Doar că n-aș vrea să-mi mai transform cititul într-o competiție sau într-o statistică. Ce-o fi mai bine? Să citești 5 cărți de 800-1000 de pagini, sau 10 cărți de 100 de pagini? Adevărul e că n-am nici cea mai vagă idee cum ar trebui să mă uit la numerele astea și ce spun de fapt ele despre mine ca cititor. Ar trebui să mai știu și alte variabile, de exemplu, ce cărți sunt astea și cât de relevante sunt ele, dacă au fost citite cu plăcere sau dintr-o nevoie, dacă sunt cărți de specialitate sau opere de ficțiune, și câte și mai câte alte variabile.

Pe mine nu mă sperie cărțile groase pentru că nu mă raportez la timpul mai îndelungat necesar ca să le citesc, ca fiind timp irosit. Tocmai pentru că în timpul ăla, am citit. Iar partea care-mi place cel mai mult la cărțile lungi e că își oferă șansa să petreci mai mult timp cu personajele, să le cunoști în profunzime și să prelungești lectura. Sunt unele cărți paradoxale, pe care abia aștepți să le termini ca să afli deznodământul, dar care te lasă deznădăjduit că povestea s-a terminat prea repede, odată cu ultima închidere de carte.

Poate că aș fi putut citi alte două cărți mai scurte în timpul pe care l-am dedicat cărții Un zeu năruit, dar atunci povestea familiei Todd n-ar mai fi fost completă. N-aș fi știut încotro se îndreaptă Teddy și ce s-a ales de soarta celorlalte personaje ale lui Atkinson. Aș fi putut să adaug două cărți pe raftul virtual Read pe care mi l-a creat Goodreads, și pe care mă amenință cu frumosul să-l umplu mai repede, că mi se termină anul și nu-mi ating target-ul pe 2020: You are 2 books behind schedule. După Goodreads, sunt în urmă. Ce nu știe Goodreads și nici nu pare să mă întrebe, e că eu am citit și am citit cu sens în tot timpul ăsta.