Ce am învățat despre scris de la Diane Nguyen

diane-nguyen-header

Potrivit Bojack Horseman Fandom, astăzi, pe 19 martie, ar fi ziua lui Diane Nguyen. Am mai scris despre seria Bojack în trecut, când am recomand mai multe seriale animate

Pentru mine, Diane Nguyen rămâne unul din cele mai dragi personaje, așa că m-am decis să scriu de ziua ei, despre lucrurile pe care le-am învățat de la ea.

Inițial, rolul lui Diane e acela de a scrie din postura de ghostwriter, autobiografia lui Bojack Horseman. Așa începe prietenia ei cu Bojack. Diane scrie de când se știe, dar nu întotdeauna i-a fost ușor să își facă vocea auzită. 

Îmi place evoluția lui Diane în serial pentru că succesul ei e construit lent și plauzibil. Cariera lui Diane nu e de la început în continuă ascensiune, ea se confruntă cu perioade incerte în care încearcă să-și regăsească vocea. Chiar dacă ajunge să modereze conturile de social media ale vedetelor, ceva ce pare la o primă vedere sub capacitățile ei, Diane rămâne perseverentă, iar evoluția ei e interesantă tocmai pentru că nu e perfectă.

Mai jos, găsiți ce am învățat despre scris de la Diane Nguyen – ghostwriter, jurnalistă, autoare.

Să scrii despre lucruri care contează

Scrisul lui Diane e întotdeauna ancorat în valorile și principiile după care se ghidează.

Faptul că Diane alege să spună povești autentice se vede încă de la început, prin modul în care scrie biografia lui Bojack – One Trick Pony, la finalul sezonului 1. Diane renunță la perspectiva limitată a unui ghostwriter, și alege să scrie despre Bojack privindu-l din perspectiva ei. Ceea ce trebuia să fie autobiografia lui Bojack, memoriile lui, devine practic o biografie – biografia lui Bojack, de Diane Nguyen, din moment ce numele ei este prezent pe copertă. Cartea se narează la persoana a treia și este o radiografie onestă, amuzantă și cât de poate de reală a lui Bojack Horseman.

Modul în care e scrisă cartea ajunge să le afecteze într-o primă fază prietenia, pentru că desigur, Bojack ar fi dorit să fie pus într-o lumină bună. Doar că exact modul autentic în care Diane alege să scrie cartea, îl fac pe Bojack să fie mai plăcut și chiar îi reabilitează imaginea. El ajunge să câștige chiar un Golden Globe Award pentru Best Comedy or Musical, în ciuda faptului că e o carte, și nu un film.  Diane îl face vulnerabil, relatând despre copilăria nefericită, despre adicții și frici, iar asta îl face în final, plăcut. La fel se întâmplă când Diane intervine în scenariul serialului Philbert în care Bojack joacă rolul principal, după ce scenaristul Flip McVicker trece printr-un writers block care-l împiedică să continue povestea.

Chiar și când e angajată de Stefani să scrie pentru website-ul dedicat femeilor Girl Croosh, Diane continuă să scrie despre subiecte actuale și importante care o preocupă, chiar dacă articolele ei nu reușesc să strângă vizualizări care să concureze cu articole mai degrabă superficiale, despre celebrități, lifestyle ori fashion.

Ca scriitoare feministă, Diane reprezintă vocea femeilor, iar prin articolul ei, A Handgun of One’s Own, în care vorbește despre siguranța femeilor, îndeamnă femeile să preia controlul asupra propriei siguranțe:

I’m tired of trying to help men understand how it feels to be a woman. Starting now, I’m doing what it takes to put the power in my own hands. That’s why I own a gun.

Diane trece apoi de la scris la materiale video, și călătorește de-a lungul țării prin Crooshing USA. Prin poveștile pe care alege să le documenteze alături de Guy, Diane demonstrează că poate fi atât reporter, cât și un jurnalist de investigație dedicat. Îmi place că nu se ghidează după sugestiile lui Stefani, șefa ei, care și-ar dori ca Diane și Guy să documenteze povești pozitive. Diane vrea în schimb să găsească și să prezinte adevărul și să repare relele din lume scriind despre ele.

Să accepți că nu e întotdeauna o poveste de spus

După ce relația dintre Mr. Peanutbutter și Diane se termină, iar el începe o relație cu Pickles, Diane pleacă într-o călătorie în Vietnam, prin care încearcă să-și pună ordine în noua ei viață, învățând să fie singură. Se vrea a fi o călătorie de regăsire, o reconectare cu originile, iar inițial mi s-a părut o idee tare bună. Pare fix genul de act revelator – las totul în urmă și plec într-o călătorie în care să mă regăsesc în primul rând pe mine.

Diane continuă să scrie, pentru Girl Croosh o serie de articole-postări-de-blog-file-de-jurnal de călătorie, precum 10 Reasons to go to Vietnam: A GirlCroosh Personal Travel Guide, care ajung să fie mai degrabă un soi de sfaturi de travel interesante și posibil utile de altfel, dar asta în timp ce călătoria se îndepărtează de la scopul inițial.

Nu e întotdeauna o mare poveste care merită și care trebuie să fie spusă. Uneori lucrurile sunt doar ce par a fi, iar scrisul nu vindecă neapărat prin puterea poveștilor spuse, ci mai degrabă ca proces, ca o constantă. Admir faptul că Diane continuă să scrie, indiferent prin ce trece la momentul respectiv. Iar asta se leagă de următorul lucru foarte important pe care l-am învățat despre scris de la Diane Nguyen

Că scrisul nu trebuie să te salveze mereu, dar că uneori o face

Mi se întâmplă uneori să citesc interviuri, mai actuale sau mai vechi, cu diverși scriitori, și să regăsesc într-o formă sau alta, această idee a scrisului ca act salvator. O idee interesantă, idilică poate, pe care mulți o reiau în diverse forme. Știu că mai ales pentru scriitori, pentru prozatori sau poeți, scrisul poate fi revelator și e acel constant care-i însoțește mereu în viață. Însă, de la Diane Nguyen am învățat că scrisul nu trebuie să te salveze de fiecare dată, sau că nu trebuie să-l folosești ca să te vindece. Că vindecarea de trecut nu vine întotdeauna prin scris, iar unele suferințe nu devin mai ușor de suportat doar pentru că scriem despre ele.

După ce se mută cu Guy, Diane începe să lucreze la o antologie de eseuri personale, memoriile ei, o carte puternică, despre adolescență, despre bullying, despre familia ei disfuncțională, despre căutări și regăsiri. Pare o carte care trebuie scrisă cu tot dinadinsul, doar că Diane e blocată. Îi e greu să revină asupra unor amintiri din copilărie, sau să redea relația disfuncțională cu tatăl și frații ei în cuvinte, deși poveștile și trăirile sunt chiar acolo. 

diane-nguyen1

Pare că depresia prin care trece e de fapt cauza haosului din mintea ei și că asta îi împiedică procesul de scriere. Doar că Diane nu poate să scrie cartea asta nici după ce începe un nou tratament pentru depresie, încurajată de Guy și chiar de Bojack. Cât începe să-și revină emoțional și să se simtă mai bine, își dă seama că nici cu mintea limpede nu poate scrie această carte. Dă vina pe medicamentele care îi țin sub control depresia pentru faptul că nu poate să-și acceseze suferința pentru a scrie despre ea.

– If I don’t write my book of essays now, I never will.

– So? Don’t write your book of essays.

– I have to!

– Why?

– Because if I don’t, that means that all the damage I got isn’t good damage. It’s just damage. I have gotten nothing out of it and all those years I was miserable was for nothing. I could have been happy this whole time and written books about girl detectives, been cheerful and popular and had good parents. It’s that what you’re saying? What was it all for? […] When I was a little girl, I thought that everything, all the abuse and neglect it somehow made me special and I decided that one day I will write something that will make little girls like me feel less alone. And if I can’t write that book…

– Then maybe write this other book. Maybe this book does that too.

Însă ce o salvează pe Diane în final nu e cartea de eseuri personale, ci să scrie o carte haioasă despre aventurile lui Ivy – Ivy Tran. Food Court Detective. Nu pare ceva ce ar scrie Diane, nu? Doar că e ceva ce Diane are nevoie să scrie. După ce înțelege asta, scrisul pare că are într-adevăr puterea să vindece, doar că nu așa cum ne-am aștepta să o facă.

Iar tot acest proces, rezonează foarte bine cu o idee pe care am întâlnit-o la Ioana Casapu, o tânără scriitoare contemporană, care zice în postarea de aici că scrisul și orice fel de artă în general, pot să izvorască și ar trebui să o facă, nu doar prin accesarea suferinței, ci și din acele părți interioare care s-au păstrat intacte. Mi-a plăcut mult de tot ideea asta, și o redau mai jos în cuvintele Ioanei:

I feel this is essential to evolving as an artist – to avoid, at least for some periods in one’s life, to translate personal narratives and emotions into work, and instead, strive to reach deeper places in oneself that have not suffered any kind of damage or danger.


Dacă se întreabă cineva cum e articolul ăsta relevant pentru starea actuală de fapt din România, în contextul răspândirii virusului SARS-CoV-2, să știți că, ei bine, nu e. Cred că e important să fim la curent cu ce se întâmplă, să urmărim anunțurile autorităților și evoluția cazurilor de îmbolnăvire, să ne informăm din surse media sigure și mai ales să avem un comportament responsabili. Eu încerc să rămân cât de poate de informată și la curent, dar simt că abundența de știri și postări despre acest subiect nu-mi face neapărat bine, ci mai mult contribuie la accentuarea anxietătii. Prefer să mă gândesc, să citesc și să scriu și despre altceva în această perioadă, iar ceainicul a fost dintotdeauna spațiul meu safe și vreau să-l păstrez așa.

Aveți grijă de voi și fiți responsabili.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail