O istorie de familie într-o fotografie

istorii-de-familie

Inițial, am scris textul ăsta pentru un proiect Scena9, Centenarul personal, care nu s-a mai întâmplat. Era vorba despre povești de familie din ultimii 100 de ani. Mi-am dat seama că vreau totuși să spun povestea asta. Atunci, ideea de Centenar personal m-a dus instant cu gândul la toate fotografiile cu chipuri necunoscute din arhiva familiei. Cine sunt oamenii ăștia, care a fost rolul lor în familia mea și cum pot să aflu mai multe despre ei? Una din fotografiile astea e cu bunicul meu.

Mereu mi-a plăcut fotografia asta, de când am văzut-o prima oară. Mi-am imaginat că semăn puțin cu el la față, mi-am imaginat cum i-ar suna vocea și cum și-ar arunca picioarele în mers: ar face-o oare asemenea copiilor Constantin? Sau noi asemenea lui?

Dar adevărul e că tot ce aș mai putea vreodată să știu despre el sunt informații din poveștile celorlalți. Am început procesul ăsta de scormonire a trecutului când am pus cap la cap un arbore de familie care merge până la stră-stră-stră-bunicul, dar care are de asemenea numeroase lacune. A fost greu să-i fac pe ai mei să-și amintească și a fost greu de asemenea să mă încred în acuratețea informațiilor. Pentru multe n-am găsit acte, deși ele există pe undeva.

I-am provocat pe ai mei la un proces mai detaliat de aducere aminte. Voiam să știu mai multe măcar despre omul din fotografia asta. Acum, tot ce știu despre el sunt fragmente de informații spuse de tata, ale cărui povești se ramifică la fiecare aducere aminte, încât nu mai știi ce fir narativ să urmărești. Ocazionalele lui povești și-au pierdut de-a lungul vremii din detalii și efervescență, poate chiar din autenticitate, în încercarea de a idealiza un istoric de familie onorabil.

colaj-personal-2

Dar să vedem ce îmi spune de fapt fotografia: bunicul meu patern, Ion Constantin în uniformă de jandarm, undeva la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Poartă eghileți de bumbac neîmpletiți specifici unităților de jandarmi. Are ținuta dreaptă, uniforma îi vine bine și poartă ceas la mână. Astăzi, nu mai știm unde e făcută de fapt fotografia, sau anul exact. Nu știm dacă se întorcea de la Odessa, sau dacă este chiar finalul războiului.

Ce nu-mi spune fotografia, dar am adunat din poveștile alor mei: că era considerat „chiabur”, adică un țăran bogat și că din cauza asta a avut de suferit la începutul regimului comunist, că și-a ridicat prima casă cu etaj din sat, că și-a îngropat aurul și că nu l-a mai găsit nimeni, că a fost jandarm în urma frontului în cel de-al Doilea Război Mondial și că s-a întors de acolo teafăr și nevătămat, ca să se căsătorească cu bunica mea, mai tânără decât el cu 10 ani, că a avut doi băieți, pe unchiul și pe tatăl meu, dar și o fiică care a murit prea devreme. Nici eu sau frații mei nu l-am cunoscut. Doar mama l-a întâlnit în 1981, la puțin timp înainte să moară, bolnav fiind.

Zilele trecute am terminat de citit Plânsul lui Nietzsche de Irvin Yalom, iar la pagina 300, am dat peste rândurile următoare:

În acest ținut al morților, aceștia sunt morți, aceia – arătă spre o porțiune neîngrijită și abandonată a cimitirului – aceia sunt cu adevărat morți. Nimeni nu mai are grijă de mormintele lor pentru că nimeni dintre cei în viață nu i-a cunoscut vreodată. Ei știu ce înseamnă să fii mort.

De asta cred că mi-e teamă să se întâmple. Într-un fel pare inevitabil, dar mi-aș dori să prelungesc puțin mai mult acest inevitabil. O fi de ajuns să privesc fotografia unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată și să-i reconstruiesc biografia personală din poveștile celorlalți despre el? Cât de autentic mai e și până și până la urmă, cui îi mai pasă?

Multe dintre fotografiile familiei s-au pierdut în frecventele schimbări de locuință de dinainte ca eu să mă nasc; când ai mei aveau mai multă energie de investit pentru un viitor mai bun. Trecutul s-a șters ușor-ușor din amintirile lor, asemenea cuvintelor scrise de bunicul meu pe spatele fotografiei.

În decursul mutărilor, multe fotografii s-au deteriorat atât de mult, încât nu mai putem distinge mare lucru din ele, unele s-au distrus complet, iar altele au dispărut pur și simplu. Despre unele, încă ne întrebăm cum de au ajuns în albumul familiei. Nu am rămas cu foarte multe, deși suntem o familie relativ numeroasă, iar tata a avut mereu un aparat de fotografiat.

colaj-personal

Fotografiile familiei mele încap într-o cutie de pantofi pe care am scris în adolescență, Amintiri, cu cele mai frumoase litere pe care le puteam caligrafia. Era o vreme când îmi doream să prezerv toate lucrurile astea ca să devin mai conștientă de trecutul nostru, măcar de cel relativ apropiat. Și dorința asta îmi revine adesea, și-mi propun să fac mai mult.

Când întorc fotografia cu bunicul meu, cuvintele scrise de el sunt șterse și greu de înțeles. Sunt adresate celei pe care urma să o ia de soție la întoarcere. Cel mai bine iese în evidență ceea ce cred că era începutul unei declarații de dragoste, lăsată parcă neterminată, suspendată într-un timp necunoscut nouă: Te dorește să te vadă.


Povestea asta am împărtășit-o azi și nu altă dată pentru că în ziua asta, acum 110 ani se năștea bunicul meu.

Un proiect interesant este cel realizat de Orange, Albumul unei națiuni care a adunat fotografii de familie pentru a crea un album colectiv. Am contribuit și eu.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail